Timp
de peste sase decenii sute de lucrari aparute în întreaga lume au
abordat unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de
catre armata americana în timpul celui de-al doilea razboi mondial, mai
precis în anul 1943, când se presupune ca o nava a armatei americane a
fost teleportata pe o distanta de 600 de kilometri ca urmare a unui
experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut
publicului sub numele de Experimentul Philadelphia.
La
baza acestui experiment au stat lucrarile savantilor Albert Einstein si
Nicola Tesla, ce tratau complexul „continuu spatiu – timp”.
Din
punct de vedere istoric lucrarile la acest proiect au demarat la
începutul anului 1930, la Universitatea din Chicago, unde a fost
initiat un proiect prin care se studia posibilitatea de a face un corp
invizibil cu ajutorul electricitatii. Proiectul a fost mutat ulterior
în 1939 la Institutul de Studii Aprofundate din Princeton, care se afla
în apropiere de Philadelphia. Conform legendei reusita cercetarilor
desfasurate acolo consta în faptul ca s-a
realizat invizibilitatea pentru mici obiecte. Datorita conjuncturii
internationale aflate sub semnul celui de-al doilea razboi mondial
rezultatele acestor experiente au fost predate guvernului Statelor
Unite, care a cerut armatei sa le adapteze la tehnica militara a
timpului.
Albert
Einstein a fost cooptat în cadrul proiectului, iar Nicola Tesla s-a
retras fiind convins ca noua descoperire nu va fi folosita spre binele
omenirii. La câtiva ani dupa Experimentul Philadelphia Einstein
declara, facând referire la proiectele Rainbow si Manhattan: „Daca as
fi stiut la ce va duce descoperirea mea m-as fi facut ceasornicar”.
Cert
este ca în anul 1943, dupa refuzul de a participa la proiectele secrete
mentionate anterior ale armatei americane, savantul Nicola Tesla a fost
efectiv izolat de lumea stiintifica, urmarit permanent de catre FBI si
va sfârsi murind în conditii mai mult decât suspecte, întreaga sa
arhiva disparând în mod misterios nemaifiind gasita nici pâna astazi.
Ca o
ciudatenie, de câte ori FBI-ul încerca sa faca presiuni asupra sa,
savantul, folosindu-se de un dispozitiv electronic ce îl detinea în
apartamentul hotelului unde locuia (unde de altfel va fi si gasit mort), provoca mici cutremure locale de 3-4 grade, speriind autoritatile.
Pornindu-se
de la realizarea invizibilitatii si teleportarea unor obiecte si
animale mici s-a ajuns în final la experimentul în care a fost folosit
distrugatorul de escorta USS Eldridge. Odiseea experimentului este
arhicunoscuta, fiind prezentata în numeroase lucrari ulterioare
evenimentului.
Rezultatele
acestui experiment sunt foarte controversate, ca si experimentul în
sine, ce este negat în totalitate de catre Pentagon, dar cercetarile în
mod sigur nu s-au oprit în acel stadiu avându-se în vedere evolutia
stiintei si tehnicii.
În continuare vom
prezenta un incident petrecut în anul 1994 ce pare a avea o legatura
cel putin partiala cu evenimentele prezentate anterior.
Unele
date aparute în presa în luna octombrie 1994 anuntau pe spatii largi
desfasurarea exercitiilor navale din Marea Neagra, codificate cu numele
„Sea Partener `94”, cu participarea a 10 nave militare din Bulgaria,
Grecia, Italia, România, Rusia, SUA, Turcia si Ucraina. Aplicatia în
cauza va pune în evidenta faptul ca în prezent se afla în
experimentare, daca nu chiar în exploatare la trupe, metode „de
manipulare a spatiului si timpului”. Planificate sa înceapa la 22
octombrie exercitiile au fost amânate cu 24 de ore din cauza
conditiilor meteo extrem de nefavorabile. Manevrele încep la 23
octombrie ora 10, partea româna participând cu distrugatorul
„Marasesti”, exercitiul continuând si pe 24 octombrie. Tema
exercitiului de lupta era „Executarea de foc cu tunurile de 76 mm
asupra unei tinte marine” lansate de la bordul fregatei americane
„Doyle”, de unde de fapt era condusa întreaga aplicatie. Observarea
rezultatelor tragerilor s-a facut dintr-un elicopter de lupta decolat
de pe fregata Doyle si direct de catre participanti . Fiecare nava
trebuia sa traga asupra tintei ce marca inamicul timp de 8 minute.
Elementul surpriza al întregului exercitiu tactic a fost uluitor. Nici
unul dintre tragatori nu a lovit tinta. Mai mult chiar, corveta
bulgareasca „Restelnîi” se apropie contrar regulilor stabilite si
executa focul de la o distanta de numai 3 mile fata de tinta, distanta
mult inferioara celei regulamentare. Surpriza i-a proportii pentru toti
participantii – desigur mai putin pentru americani – atunci când
constata ca daca se puteau astepta la bruiajul radiolocatorului de
descoperire a tintei si de dirijare a focului, nu se poate explica
faptul ca tinta nu este lovita nici macar când este încadrata „la
vedere” prin intermediul mijloacelor de ochire optice si
optoelectronice.
Este
absolut evident ca daca americanii au venit cu fregata „Doyle”
pregatiti sa-si testeze mijloacele si capacitatile de aparare pasiva a
tintei asupra focului, nu mai putin pregatiti au venit si rusii pentru
a-si testa mijloacele de contracarare a bruiajului radiolocatoarelor de
dirijare a focului. Oricum, din perspectiva analizata intereseaza nu
atât faptul ca bruiajul radar al dirijarii focului a functionat sau nu,
ci faptul ca dirijarea „la vedere” si prin mijloace optice a focului
asupra tintei nu a avut nici un fel de efect pentru nici unul dintre
tragatori. Explicatia rezida în faptul ca tinta se gasea de fapt
plasata într-o alta locatie spatiala decât cea care aparea vizibila în
mod virtual.
Faptul este demonstrat de
observatia ca neputându-si dirija focul prin radar (acesta era complet
bruiat si ineficient în situatia data) distrugatorul „Marasesti” caruia
i-a venit rândul la tragere dupa fregata rusa „Bezucoruznenîi”, executa
într-un rastimp de 8 minute 37 de lovituri. Dar dupa numai primele 2
salve, conducatorul focului de pe Marasesti, locotenentul Marian Pitea,
corecteaza la vedere traiectoria, tragând grupat, dar la o distanta de
6 cabluri stânga fata de tinta (o mila marina = 1.851,85 metri; 1 cablu
= 185,2 metri), ratând din nou tinta.
Desigur,
ca duelul principalilor protagonisti ai exercitiului s-a derulat între
fregata americana „Doyle” si fregata rusa „Bezucoruznenîi”.
Data
fiind miza cât si importanta exercitiului, este sigur ca rusii au venit
dotati cu tot echipamentul electronic de ultima ora (oare?) de care
dispuneau, pe de o parte pentru as testa propria tehnica de razboi
electronic, iar pe de alta pentru a o testa pe cea americana prin
determinarea tuturor parametrilor de lucru ai aparaturii puse în joc.
Si totusi asa se face ca dupa scurgerea celor 8 minute regulamentare
nici rusii (ca si ceilalti 6 participanti) n-au obisnuit nici un
rezultat. Singurii care au lovit tinta în conditii foarte bune fiind
americanii. Dar, contrar regulilor impuse, vazând ca nu au lovit tinta
dupa cele 8 minute regulamentare, rusii nu se retrag de pe linia de foc
si, încercând probabil sa colecteze cât mai multe informatii posibile
continua tragerea timp de înca 30 de minute cu tot armamentul de bord,
cele peste 150 de salve trase neatingând în final nici macar o data
tinta. Este evident desigur ca pe parcursul celor 30 de minute scurse
în afara timpului regulamentar legal ordonat, rusii au cautat sa-si
dirijeze focul atât prin vizare telemetrica si radar a tintei, prin
vizare la vedere cât si prin modalitati combinate. Si desigur – daca au
avut în rezerva – si cu alte mijloace ce le-au stat eventual la
dispozitie (vizare laser, infrarosii). Fara însa nici un rezultat.
Dupa
cum se stie în materie de invizibilitate a tintelor navale si aeriene
au fost obtinute o serie întreaga de realizari în ceea ce priveste
invizibilitatea în spectrul electromagnetic (tehnologia Stealth –
pentru tinte terestre, nave maritime si aeriene). De asemenea, sunt
cunoscute realizarile în ceea ce priveste
materialele absorbante si vopselele antiradar. Tehnologiile bruiajului
activ sunt deja arhicunoscute chiar si în ceea ce priveste bruiajul
activ de baraj sau prin impulsuri electromagnetice de foarte mare
putere tintite asupra radarului inamic. Ori cu toate aceste tehnici
cunoscute care la rândul lor pot fi contracarate cu alte mijloace, cum
ar fi telemetrele laser si cele cu raze infrarosii, nici unul dintre
participantii la exercitiul pomenit nu a putut atinge tinta, toate
proiectilele trimise fiind rateuri.
Cauza
în sine a fenomenului descris a ramas un mister si la 10 ani de la
eveniment. Specialistii participanti la exercitiu au încercat câteva
explicatii posibile, astfel:
1. proiectilele nu au reusit sa strapunga zona unui spatiu, „zid” de protectie din jurul tintei.
2. tinta nu se afla în locul unde era vizata când s-a tras asupra ei (alta locatie spatiala).
3. tinta nu se afla în locatia spatiala de foc la momentul respectiv (alta locatie temporala).
Învatamântul
care se desprinde din cazul de mai sus este aceea ca tinta avea o alta
locatie spatio-temporala, focul executându-se asupra unei tinte
virtuale. Este evident ca este foarte posibil ca efectul în cauza sa
fie o perfectionare sau o varianta a Experimentului Philadelphia
aplicata în prezent în tehnologia militara americana.
Mai
multe carti referitoare la Experimentul Rainbow au aparut în ultimul
timp în Statele Unite, încercându-se sa se faca o legatura între
acest experiment si un altul dezvoltat în anii 1960-1970 de catre
armata americana cunoscut sub numele de Proiectul Montauk.
Concluziile
unui mare numar de savanti si specialisti militari atât occidentali,
cât si est-europeni, converg spre ideea ca experimentul descris, desi
negat de catre Pentagon, a avut loc si este perfectionat în continuare
în zilele noastre.
Mier Mai 28, 2008 12:49 pm
