obsesia pentru silueta

De ce ne discreditam in fata lor cu afirmatii de genul “Vai, ce celulita am!”, “ce pernite am facut”, “ce burta am”, “ce cercane, ce riduri”, “ce sani mici”, etc. cand de fapt majoritatea dintre ei nici nu observa sau poate nu le pasa de aceste mici defecte pe care noi le vedem catastrofale? Era un banc [sau o statistica, nu mai stiu exact] care zicea ca majoritatea femeilor se simt mai in largul lor cand se dezbraca in fata unui barbat decat a unei femei, deoarece femeile sunt critice si invidioase, pe cand barbatii sunt doar recunoscatori. E adevarat. Si prin afirmatiile noastre disperate nu facem decat sa-i uimim sau sa le deschidem ochii asupra acestor defecte, cand ei de fapt poate [si aproape sigur] ca nu ne vad asa. Si de ce facem asta? Pentru ca orice femeie simte nevoia sa fie linistita, sa fie sigura pe ea si sigura pe faptul ca iubitul sau sotul ei nu o vede asa, sa fie puternic contrazisa in afirmatiile ei prin vorbe precum “esti superba, draga mea”, “esti perfecta”, “esti cea mai frumoasa”… si nimeni nu ne poate invinui, pentru ca doar noi stim cum ne simtim cand ochiului nostru iubitor de frumusete nu-i mai place ceea ce vede in oglinda.

Si totusi, majoritatea barbatilor care iubesc vad perfectiunea femeii iubite, frumusetea ei per ansamblu, si nu defectele acesteia. Iar barbatii pentru care aspectul fizic primeaza poate ca nici nu ne merita. Adadar, de ce sa nu lasam barbatii sa vada perfectiunea ansamblului si de ce sa le atragem privirea asupra defectelor? Cel mai bine cred ca ar fi sa incercam sa ne pastram gandurile negative de acest gen pentru noi insene si sa incercam sa facem ceva in legatura cu ele, sa incercam sa ne simtim bine in pielea noastra printr-un ritm [si nu regim] de viata sanatos, cu o alimentatie adecvata si sport. Iar daca noi ne vom simti bine in pielea noastra, cu siguranta vom scapa si de aceste tendinte auto-distructive.